Categorii [???]
verticalitatea mea…
Câteodată am senzaţia că toate iluziile, speranţele, “înălţătoarele” visuri, sunt toate construcţii labile, făcute din cărămizi de carton, create imbecil din exagerările altora pentru noi şi din exagerările noastre pentru ei.
Învârtindu-ne în centrul reciprocităţii, alimentăm şi ne alimentăm cu investiţii gen fericire, abandon, pasiune devastatoare, nelimitare… Amăgiţi de spasmatice invazii adrenalinice, transformăm un joc hormonal, extrem de normal, în colosale castele de nisip (care de obicei n-au nici o “taină” cu realitatea). Ne înfurie simplitatea până la prăsele şi construim scheme alambicate, minţindu-ne cu neruşinare propria natură. Şi nici în momentele de luciditate darwinistă nu avem puterea de a crede că suntem o simplă farsă a hazardului carbonic.
Cu mâini grăsuţe de fum ne adulmecăm neputinţa. Furia competiţiei ne transformă într-o adunătură de nevrotici, avizi de afecţiune, incapabili să ne conservăm, să ne dezvoltăm şi să ne savurăm propriile reguli. Invocăm teoria normalităţii individuale până la punctul în care, de voie, de nevoie, ne asamblăm la conştiinţa convenţională a normalităţii statice, în care până la urmă nu ne regăsim nici unul dintre noi.
Mai descurcăreţi, unii dintre noi, capabili să profite de pe urma slăbiciunii integrării în determinarea socială, inventează guma de mestecat. Neputincioşii militanţi ai fanteziei mestecă, calm, guma, nerealizând că săvârşesc cea mai profundă trădare, faţă de ei înşişi. Combinăm castraveţii cu dulceaţa, ca nişte gravide gurmande, trădându-ne povarea incapacităţii de a înţelege, învăţând să ne iubim limitarea, considerând-o sânge din sângele nostru, alimentând secătura asta – aşa zisa realitate – injectată cu vise şi iluzii în care nu credem.
Placizi ne pierdem în blazare şi…şi ce? Şi ce dacă ne dăm seama? Şi ce dacă acceptăm meschinăria, compromisul, nimicul? Şi ce dacă ne luptăm, devenind proscrişi ai unei societăţi ce nici măcar din snobism nu iubeşte încrederea, duioşia, afectivitatea, tandreţea, sinceritatea, ş.a.m.d.? Înfigem câteva pumnale în jurul nostru, cum ne e mai la îndemână, şi ieşim “glorios” din “scenă” – aşteptând, eventual, şi aplauze – sau ni se înfig câteva pumnale şi…ieşim şi mai repede din “scenă”. Ni se pare ceva absurd şi din acelaşi uman instinct de conservare ne obişnuim cu absurdul, îl definim stângaci, eventual îl ignorăm sau chiar învăţăm să-l iubim. Şi ce?
Justificăm până şi lipsa justificărilor reale, cum fac eu acum, şi ne calculăm pe moment, satisfăcuţi de doza de morfină din noaptea asta. Mai bine tăcem în durere, până ne obişnuim cu ea şi uităm că ar fi existat vreodată. Adaptabili? Da…asta suntem??? De-aia ne descurcăm aşa de bine? Avem blocuri, pixuri, morfină, gumă de mestecat, pentru simplul fapt că suntem adaptabili. Atât de adaptabili încât am învăţat prin forţa obişnuinţei, chipurile, evolutive, să nu mai iubim, să nu mai savurăm, să nu ne mai bucurăm că plouă… Caraghioşi decăzuţi într-o iluzorie dezvoltare pe orizontală.
De-aia aleg eu verticalitatea, dar mi-e teamă că nu ţin capul drept şi că, înălţându-mă cu el strâmb, mă aliniez, fără să vreau, la orizontalitatea de care fug.
Data publicarii : 08 Oct 07
Categorie articol : Etapa 3, Concurs 1
Popularity: 3% [?]
Blogul autorului : http://demaio.wordpress.com
Yahoo Messenger : bogdan.liviu
Profil personal : DeMaio
Ce-o fi fost in capul tau cand ai lasat cacofonia aia penibila chiar in final?! Te-ai gandit ca dupa ce ne-ai aruncat cuvintele alea ca niste lame, de o luciditate dureroasa (nu-ti face griji, stiu cum e, trec si eu prin asta periodic), poti sa ne pedepsesti si auzul - cu intentia de a ne zgaltai constiintele adormite?
Sa-ti mai spun ca e un articol zguduitor, exceptional? Neah, stii deja.
(Raporteaza comentariu)
Wow…da.
Cred că era bere în capul meu.
Se repară.
Mulţumesc.
Doamne, cum de am scăpat…
(Raporteaza comentariu)