Categorii [???]
117,125,145,44
O noua zi de luni, altceva de povestit din weekend si pagina de “new post” alba, care ma asteapta sa scriu. Iata ca a venit timpul si pentru maraton - atat de asteptat de unii dintre noi! 
Dupa multe ezitari, din cauze mai mult sau mai putin obiective, am decis pe ultima suta de metri sa plecam totusi ca sa participam. Asa ca vineri, dupa-amiaza, ne gaseam in trenul spre Brasov-Zarnesti, impreuna cu cativa prieteni. Trenul era ”plin-ochi” de studenti si blatisti; prietenii nostri aveau biletele cumparate din timp, iar noi - pentru ca am fost atat de indecisi, pana in ultima clipa - am fost nevoiti sa apelam la bunavointa nasului (sic!)… si am avut noroc de data asta. 
Pe tren: conversatii despre teatru, despre copiii altora, despre gelozii si teste despre sex….ca intre fete….in celalalt colt: conversatii despre traseu, maraton si fotbal (probabil!) purtate in picioare, pe hol sau la vagonul-restaurant, la o bere….ca intre baieti…. Ajunsi in Brasov, am petrecut pauza dintre trenuri, la o carciuma din preajma garii, cu un “Stejar” in fata si savurand niste placinte cu branza care ni s-au parut extrem de bune, fie din cauza combinatiei cu berea, fie de foame. 
Apoi am alergat pentru “imbarcarea” pe trenul spre Zarnesti. Trenul rosu, mic, parca in miniatura si facut ca pentru joaca unui copil, cu scaunele curate si comfortabile, mi-a adus imediat aminte de Tatra si de trenul lor, la fel de pitoresc, care inainteaza pufaind pana la poalele muntilor, pana in statiunea Tatranska Lomnice - unde am petrecut clipe frumoase acum doi ani, la batrana noastra gazda - intamplator intalnita in gara, dar ce noroc! - care se straduia sa vorbeasca cu noi intr-o germano-slovaca chinuita, cu care am ras pe seama neintelegerilor de limbaj, care avea in casa bibelouri si covoare agatate de pereti asa cum inca mai gasesti in casele multor romani, unde am baut o delicioasa cafea “Julius Meinl” si ne-am rasfatat cu bere multa, ceheasca….din cea mai diversa si mai buna, facuta sa fie balsam pentru gat si bucurie pentru suflet… Si astfel, plutind pe sinele de cale ferata ca pe visele noastre din Tatra, am ajuns in Zarnesti. Oraselul ni s-a aratat noaptea asa ca nu am putut sa vedem prea multe…. drumul principal ce ducea de la gara spre centru este incadrat de siruri de case mici, cu maxim un etaj sau doua, doar cateva biserici cu turnuri inalte incercand sa se diferentieze. Desi maratonului nu i s-a facut foarte multa reclama, din trenul cu care am ajuns in Zarnesti, au mai coborat cateva grupuri cu rucsacii in spate, pe care imediat i-am asociat ca fiind potentiali concurenti si alaturi de care am mers pe strada principala pana ce fiecare s-a desprins din sir pentru somnul de dinaintea “furtunii”… Am gasit la acea ora doar o alimentara, un chiosc si un fast-food deschise. Ne-am aprovizionat cu ceva mancare pentru a doua zi, ziua cea mare de concurs, si imediat dupa “C.E.C”-ul din centru, am ajuns la pensiunea cu nume ciudat, de “Kyfana” - din cate am inteles, apartinand unei strabunici iubite si ales astfel pentru a nu semana cu celelalte nume comune date pensiunilor din Piatra Craiului - la care aveam rezervare. Ne-am acomodat rapid cu casa, aranjata astfel incat sa ai conditii bune, cu sala de mese intima, care arata ca sufrageria copilariei mele (asa cum n-am avut-o…. :D
- unde se intalneau cei ai casei sa isi povesteasca lucrurile de peste zi si sa manance impreuna -, si cu gazda atat de binevoitoare la toate cerintele noaste ca o mama prea grijulie…. Si a venit si dimineata. Ploaia se anuntase din timpul noptii, iar sambata dimineata cerul era cenusiu. Am baut repede o cafea, am facut sandwich-urile si am pornit spre scoala numarul cinci, grabiti sa nu pierdem inscrierea. Cat am mai asteptat la scoala, sa se inscrie toata lumea, a inceput sa ploua bine de tot. Era deprimant. Unii dintre noi aveau emotii, altora li se strecura teama in inima, teama de ceata si ploaie, de ce poate sa fie mai sus, pe creasta. Dar nici o clipa, pe nimeni dintre cei inscrisi, n-am vazut sa isi doreasca sa renunte. Purtam cu mandrie acum in loc de nume, numere: antrenorul meu blond era 117 acum, prietenul nostru - care m-a incurajat pe traseu cu un ”Hai!Hai!” ce ma obliga de fiecare data sa inaintez - era 125, eu - 145, si o prietena - colega mea de suferinta la urcusul in creasta - 44. Cand se va afisa clasamentul de anul acesta, pe site-ul maratonului, veti putea vedea si ce timpi a scos fiecare dintre aceste numere (in cazul in care vom aparea acolo :D… Si noi suntem curiosi! De la start, am pornit cu pelerinele pe noi din cauza ploii care se intetise si cu masina de politie in spate, fata de care trebuia sa iti pastrezi o pozitie inaintata. Pentru cativa dintre concurenti - si ma refer la cei din urma, desigur! - a fost destul de stresant sa aiba masina de politie suflandu-le in ceafa… noroc ca a durat doar 2 kilometri… Apoi a inceput urcusul prin padure, pe pamantul umed si plin de miresme, dupa care s-a deschis vederii ulita satului Magura, incadrata de un lung gard de lemn, cu casele distantate mult intre ele, pitoresti, in care instinctul - inca neparvenit total de oras - banuia imediat cat de linistitor ar fi sa locuiesti acolo. Insa nu aveai timp rezervat contemplatiei daca vroiai sa te incadrezi in timpul maxim admis ca sa nu fii descalificat. Asa ca am alergat, cu pauze mari de mers alert, din cauza gatului care s-a razvratit inca de la inceputul cursei… nu prea i-a priit aerul rece de munte si umezeala. Dar depasind satul, ce victorie cand am ajuns la primul punct de control si am fost notati si anuntati prin statie: numar si ora. Eram in cursa! Entuziasmul ne-a determinat sa nu abandonam si sa depasim momentele de slabiciune ale organismului. 117 era demult in fata! Dupa cel de-al doilea punct de control, m-a depasit si 125, dar inca mergea… Puteam sa fac asta! M-am intalnit cu 44 si am continuat cursa in ritmul nostru… unul ceva mai lent, intr-adevar! Dar inca eram in cursa. Numai ca a aparut muntele: urcusul pe Funduri….printr-o mare de paie galbene, balizele alb-rosii, contrastau frumos ca un repros, iar noi ne fortam genunchii si mintea ca sa putem continua. Si a meritat! Cand am vazut stanca, uitasem tot. Toata lumea si muntele ni se asternea la picioare. Am facut o rugaciune in gand. Si aici ni s-a notat si transmis prin statie, numarul si ora, dar deja depasisem timpul admis ajungerii la urmatorul punct, la cabana Plaiul Foii. Nu mai eram in cursa. Si de aici a inceput coborarea. Arbitrii si salvamontii din fiecare punct aveau glume diferite pentru fiecare dintre codasi, in schimb la alimente si la apa nu au stat nici de departe, la fel de bine, desi promisiunile initiale ale organizatorilor au fost altele. Apreciez totusi faptul ca unii dintre ei, au ajutat la coborarea pe corzi, au asteptat pe cei anuntati prin statie si cam atat. De la Funduri, am continuat singura cursa, timp de doua ore - pana la refugiul Spirlea. M-am putut bucura in liniste de maretia Pietrei. Gandurile mele alunecau la vale odata cu muntele, in jos, tot mai in jos. Am vazut razele soarelui filtrate de albastrul muntelui si mi-a venit sa plang de fericire. Am vazut cum toamna a imbracat muntele in culori calde ca o fata ce roseste sub privirile barbatului iubit si m-am gandit ca trebuie sa vad asta in fiecare an. Am trecut pe langa stanci tuguiate si rotunde, scobite, ondulate sau drepte, in forme de dragoste sau pline de riduri… Le-am mangaiat pe toate in fuga. Dar trebuia sa ajung la Plaiul Foii cat mai repede…. ma astepta acolo antrenorul meu blond… 117 a renuntat la cursa desi avea un timp bun si i s-ar fi permis sa continue. Iubire?! 125 ajunsese si el de ceva timp acolo. Supa calda si ceaiul revigorant promise disparusera demult de la cabana, iar ambulanta n-a vrut sa ne coboare in Zarnesti desi ramasese pe moment singurul mijloc de transport mai rapid pana acolo - se pare ca aveau probleme cu nu-stiu-ce arcuri si salvamontii de la Spirlea ocupasera deja locurile libere. Decisi sa nu mai stam foarte mult, in asteptarea unei alte masini promisa de organizatori sa vina sa ne ia din Plaiul Foii, am pornit-o pe jos si am avut noroc. Astfel am avut nesperata ocazie de a merge cu jeep-ul pe drumuri de munte, insotiti de “manele maramuresene” sau “cantece despre bani, dusmani si amante”… Omul a fost totusi binevoitor cu noi asa ca i-am iertat scurta poluare fonica de care am avut parte pana in Zarnesti. Ajunsi la “Kyfana”, ne-am examinat pagubele: o bucata unghie neagra, doi genunchi umflati, o pereche de adidasi (scumpa, dealtfel, stiu!) aproape distrusa si cateva kilograme in minus. Supa, papricasul cald si vinul rosu bun, ne-a remontat. A doua zi, am pornit spre Bucuresti cu promisiunea in gand ca la anul vom reveni si vom putea termina cursa in timpul admis, iar unii dintre noi poate chiar vor fi campioni!
Data publicarii : 08 Oct 07
Categorie articol : Etapa 3, Concurs 1
Popularity: 2% [?]
Blogul autorului : http://aiaciu.wordpress.com/
Yahoo Messenger :
Profil personal : aiaciu
3 Comentarii la “117,125,145,44”
Alte comentarii
- anca on O zi mai normala din viata unui om ...
- vlad on Premiul 5 - Camera Web Genius Eye 311Q
- Cris on Introspectie
- Lexis on Regulament si desfasurare concurs
- DeMaio on Pe ei! Pe tata lor!
Super fain !
P.S. De la mine ai luat 5 stelutze si felicitari muuulte !
(Raporteaza comentariu)
Super
Felicitari la toate numerele, la anu va vreau numere de autobuze: 104, 368, 268, sau tramvaie?? 41, 35…sa ne vedem la anu cu bine si mai antrenati!
(Raporteaza comentariu)
Am rezista eroic pana la final
! Daca imparteai postul in paragrafe era si mai ok, in rest, mi-a placut foarte mult. Ai votul meu!
(Raporteaza comentariu)