Pagini

Categorii [???]

Categorii sponsori [???]

Joaca de-a scrisul. Chiar asa?

Seara, la terasa, se vorbeste despre bloguri. Ce e chestia asta neamule, ca eu nu auzii de ea? Mi se explica ca e un fel de jurnal online. Aer de superioritate, priviri ironice ce ma ating. Ia sa vad si eu cum sta treaba cu chestia asta. Ca nu degeaba in codul genetic al femeilor, curiozitatea este bine plasata. Buuun, intru, citesc… cat de cat ma lamuresc. Imi zic ca nu e de mine treaba asta, si ca nu are sens sa scriu.

Cateva luni mai tarziu, imi vine sa ma apuc sa imi fac un blog. Cu ce sunt eu mai prejos decat o anume persoana? Si incep sa scriu. Culmea! Constat si ca sunt citita. Mai sa fie. Si imi place senzatia pe care o am asternand cuvinte, descriindu-mi stari, intentii, opinii. Atunci cand scriu imi permit sa fiu foarte aproape de cea care sunt. Imi permit sa imi expun parerile sau pur si simplu sa prezint situatii. Scriind, sunt tot eu. Dar sunt cea care nu mai menajeaza. Sunt mai directa. Chiar mai afurisita. Dar nu e chiar asa. Pentru ca inca autocenzura este puternica. Sunt mult prea atenta la ce si cum scriu. Nu vreau sa transpara prea mult.

Si incep sa ma iau la tranta cu mine. Scriind. Nu ma mai cert in fata oglinzii. Ma cert in scris. Ma revolt in scris. Dar scrisul e ceea ce simt. Si atunci de ce ma ascund si prefer sa tac? Am uitat de mult motivele pentru care ma apucasem sa imi fac blog. Am uitat si de “razboaiele”online cu diverse persoane care nu faceau altceva decat sa jigneasca bloggeri pe care ii citeam, care imi placeau. Incerc ca prin scris sa vad daca ce si cum vad eu e chiar atat de pe dinafara de lumea de azi… Constat ca nu, ca nu sunt o rara avis, ci doar o avis sau un apis care, dupa ce a incercat sa se adapteze construindu-si masti, a inteles, in sfarsit, ca numai fiind asa cum este in sine, isi poate gasi locul in real.

Scriind, mi-am acordat o sansa. Sansa de a depasi momente grele din viata. Am inceput sa ma accept. La inceput ma ascundeam, nu ca acum as fi altfel. Am avut si momentele in care am vrut sa ii cunosc pe unii dintre cei care scriau. Insa am renuntat din timiditate si nu numai. Era in mine un semnal de avertizare ca ar fi bine sa mai stau si sa mai astept. Sa observ fara sa ma implic prea mult. Si, surprinzator, am decis sa fac asa cum imi dicta instinctul. Am vazut cum s-au format grupuri. Am vazut cum a devenit “trendy” sa ai un blog. Am asistat la certuri si la afisat rufele murdare in ochii tuturor. Am vazut si cum s-au strans oamenii sa ajute persoane aflate in momente grele ale vietii. E o comunitate cu toate cele bune si cu toate cele rele. E caracteristica noua.

Jucandu-ma cu scrisul, insa am ajuns sa cunosc niste oameni, oameni adevarati. Oameni cu care ma potrivesc ca stil, ca mod de gandire. Or fi si ei cu alte masti? Masti care sa se potriveasca celei care sunt? Poate ca da, poate ca nu. Dar ma simt bine vorbind cu ei, sfatuindu-ma cu ei. Sunt oameni cu suflet frumos care m-au sustinut. Nu am participat la reuniuni ale bloggerilor. Cand am dorit, nu s-a putut. Acum imi este clar ca nu atunci era momentul sa imi fac aparitia. Ca inca m-as fi ascuns sub o masca. Ca mi-ar fi fost teama de respingere sau de ironii, sau poate pur si simplu pentru ca eram de parere ca nu am cum sa fac parte din aceasta lume. Cine sunt eu sa ma bag in sufletul oamenilor?

Acum imi dau seama ca este nevoie si de nongrati ca mine pentru ca o lume sa fie completa. Completa si nu perfecta. E nevoie de unii ca mine care pot fi ca un ghimpe in ochii altora sau ca o mana care alina pentru altii. Nu avem cum sa fim completi daca nu avem proportia de neadaptati sau care refuzam sa ne adaptam pentru ca lumea noastra de azi nu ni se potriveste sau pentru ca vedem un pic mai departe de ceea ce am fost. Sa ne scriem parerile, sa fim sinceri, sa ne aruncam mastile si sa spunem: Asta e! Nu putem fi altfel. Sa ne implicam in aceasta lume la fel de mult ca si in cealalta sau… pur si simplu sa fim spectatori si sa urmarim ce se intampla. E nevoie si de unii ca noi pentru a mai tempera spirite sau pentru a mai atata.

Iar noi, nongratii, avem nevoie de aceasta lume pentru ca ne ajuta sa ne cunoastem mai bine, ne ajuta, surprinzator, sa ajungem sa ne apreciem asa cum suntem, fara modestie, fara false pudori. Si lumea aceasta in care traim ne face sa ne adunam si sa ne gasim. Uneori fara sa ne puna la colt. Ci pur si simplu, facandu-ne sa scriem si sa ne citim. Ne face sa ne adunam bruma de curaj si sa spunem ce gandim.

Scriind in blog, citind alte bloguri, primind comentarii si raspunzand la ele, am inteles multe, am vazut si mai multe. Am inceput prin a considera aceasta lume virtuala ca fiind prietenoasa si plina de oameni frumosi. In timp, am vazut ca nu e chiar asa. Mi-am dat seama ca lumea aceasta este ca si cealalta, numai ca aici, in spatele monitorului, ai sansa sa dezvalui parti din tine si sa vezi fetele ascunse ale altora. Si asta cand se scrie cu sinceritate, cand nu se scrie pentru a se intinde capcane, pentru a atrage, pentru a te juca cu mintile oamenilor. Dar blogul iti poate da curaj, te poate vindeca sau te poate rani. Blogul este parte din tine oricum ai fi. Pentru unii, blogul este o joaca. O joaca a mastilor. Poate si pentru mine este la fel. Poate ca nu. Poate ca a fost.

Blogul, hmmm! Ma jucam, ziceam eu, scriind. O joaca serioasa care m-a ajutat sa am mai multa incredere in mine, in ceea ce simt, in ceea ce gandesc. O incercare reusita de regasire. O cautare continua a ceea ce sunt si un licar din ceea ce voi deveni. Nu e jurnal, clar. Este ceea ce fiecare dintre cei care au blog doresc sa fie. Parte din ei, oportunitate de promovare, loc de agatat sau doar un mod de a pierde timpul.

Joaca cu scrisul…. asa credeam. Nu mai este o joaca de mult. Este parte din mine, din tine cel care ma citeste, din toti!

Articol scris de : personanongrata
Data publicarii : 22 Sep 07
Categorie articol : Etapa 1, Concurs 1
Popularity: 6% [?]
Blogul autorului : http://nongrata.weblog.ro
Yahoo Messenger :
Profil personal : personanongrata